Biserica din lemn "Adormirea Maicii Domnului"

Marele etnograf Romulus Vuia aprecia biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” din satul Alun, ca fiind cea mai veche din cele rămase în Ţinutul Pădurenilor, pomenind tradiţia construirii lăcaşului în urmă cu şapte sute de ani. Ea fiind ridicată din brazii de pe acel loc şi semnalându-i totodată elementele arhaice.

Biserica de lemn din Alun prezintă ca plan şi execuţie tipul arhaic al bisericilor de lemn din acest ţinut. Ea nu e monumentală, ci dimpotrivă de mici proporţii, chiar turnul ei fiind minuscul. Biserica se remarcă şi impresionează prin elementele ei arhaice şi decorative. Planul are împărţirea tipică a bisericilor pădureneşti (ca de altfel din toată ţara), cu pronaos, naos şi altar, ultimul cu cele două părţi obişnuite, una mai largă dinspre navă şi una mai îngustă poligonală, înspre răsărit. Cele două uşi, una dinspre miazăzi şi cealaltă dinspre apus, se remarcă prin masivitatea şi simplitatea lor. Dar de fapt Romulus Vuia s-a înşelat, deoarece nu există uşa dinspre apus, iar pe cea de pe latura de nord o omite.

După sistemul constructiv şi dimensiuni se apreciază că lăcaşul a fost înălţat în secolul al XVII-lea, preluând de la cel anterior, nu numai câteva bârne, dar şi forma arhaică a întâlnirii în ax a laturilor dinspre est ale absidei. Strămoşesc este şi piciorul prestolului: un fus de piatră cu frânghie în torsadă cu o lungime de, iar diametru plăcii de sus este prevăzută la partea superioară cu o cruce inscripţionată. Tot de lăcaşul anterior a aparţinut şi un exemplar din Liturghierul din 1508 al lui Macarie (prima tipăritură de pe teritoriul patriei). Biserica înfăţişează un plan dreptunghiular, cu absidă decroşată, poligonală, cu patru laturi. Se pare că iniţial pereţii absidei erau se pare ca la biserica din Vălari, în continuarea celor ai navei. Decroşul constituie consecinţa nevoii de spaţiu (prin lărgirea pereţilor) fapt ce a determinat şi un spor de înălţime. 

Nava a fost astfel amplificată spre vest, parte pe care se află şi splendida troiţă bogat împodobită cu semne sculptate. Elevaţia interiorului a fost alcătuită: dintr-un tavan drept peste pronaos, iar peste naos s-a ridicat o boltă semicilindrică, a cărei înălţime vădeşte înălţarea pereţilor. În altar s-a ridicat o boltă de aceiaşi formă cu cea din naos, lucru întâlnit la mai toate bisericile din ţară. Bolta altarului este intersectată pe est de către un timpan racordat la linia pereţilor în ax, printr-o suprafaţă plană triunghiulară. Prin poziţia tâmplei înaintea decroşurilor se creează în altar câte o nişă pentru proscomidie şi diaconicon acoperite cu tavane drepte. Biserica din Alun e lipsită de prispă, ea aparţinând astfel formei arhaice din acest ţinut (pridvorul a apărut puţin mai târziu, prin secolul XVIII). Clopotniţa îngustă din scânduri a apărut mai târziu pe coama acoperişului, ea întărind din nou ideea că cele mai vechi biserici de lemn aveau turnul-clopotniţă aşezat lângă biserică. Căpriorii se sprijină pe undrele, elemente de rezistenţă, frumos ornamentate. Undrelele sau stenapii, sunt întâlnite mai ales în arhitectura de lemn a Gorjului, ele fiind caracteristice pentru această zonă (biserica din Arhonţi, de la Ceauru, judeţul Gorj). 

Bisericilor de lemn din partea de sud a Ţinutului Pădurenilor le este caracteristic peretele ce separă pronaosul de naos. El este aproape total închis şi are numai două deschizături care permit femeilor să vadă ce se petrece în naos şi în faţa altarului. Această separare şi izolare a tindei femeilor de restul bisericii, la prima vedere impresionează, făcând impresia unei clădiri orientale din lumea mahomedană. Originală şi impunătoare este şi catapeteasma ce separă naosul de altar, cu cele cinci cruci masive aşezate sub bolta altarului.

La uşă dinspre nord s-a renunţat, dar i s-a păstrat cadru decorat cu rozete şi cu profil în frânghie, ce se întoarce în partea de jos, devenind suport pentru câte o cruce cu braţele egale. Asemănător este şi ancadramentul uşii dinspre sud căruia îi lipseşte doar rozeta din partea de sus a montanţilor. Pe partea de răsărit a bisericii a existat un acces cu o poartă sculptată. Toate cele trei intrări au pragul de sus cu traseu semicircular.

După mijlocul secolului al XVIII-lea, în tâmplă bisericii a fost tăiat un gol semicircular în cadrul căruia se profilează trei stâlpi şi doi pilaştrii, bogaţi împodobiţi cu sculpturi (elemente ce se sprijină pe bârnele rămase ale peretelui). Cu acest prilej s-a pierdut o bună parte din pictura tâmplei. Monumentala troiţă, atât de înaltă încât vârful ei străbate în pod, se păstrează graţie meşterilor care cu prilejul măririi lăcaşului au lăsat-o pe locul pe care se află şi astăzi - lângă peretele de vest al pronaosului, la interior. Braţele troiţei sunt la rândul lor decorate cu cruci, ea primind pe o parte şi pe alta o serie de semne sculptate care azi unele nu se mai observă. În centrul troiţei se află roata legată prin umeraşe, după un stil non pădurenesc, caracteristic moţilor de pe Valea Arieşului. La Alun pe fiecare braţ al troiţei este săpat numele unui evanghelist, iar pe soclu se descifrează în parte o inscripţie de pomenire în limba slavă: ,,pomeni gospod raba tâego popa Denis”. După mijlocul secolului al XVIII-lea, conscripţia generalului austriac Bucov (9 aprilie 1761), din acea vreme, atestă că biserica fusese atribuită minorităţii unite (18 familii) luată de la familiile ortodoxe - diminuate la cifra de 30. În conscripţie se consimţea să-şi construiască o altă biserică, însă situaţia nu a rămas aşa şi ortodocşii şi-au recuperat lăcaşul. Starea atinsă în prezent de decoraţia pictată nu permite precizări stilistice sau cronologice. 

Între registre sunt chenare florale asemănătoare cu cele de pe timpanul tâmplei. Registrul de naştere al bolţilor a fost destinat martirilor militari şi mucenicilor, iar cel de deasupra ciclului hristologic (al cărui scene cu puţini protagonişti) aminteşte de miniaturile de pe cărţi, manuscrise sau tipărite. Pe sud se mai conservă unele picturi, ca: ,,Ridicarea lui Hristos pe cruce”, ,,Când l-au bătut pe Hristos cu spini”, iar pe partea de nord: ,,Sărutarea lui Iuda”, ,,Când l-au dus la Caiafa”. Partea de sus a pereţilor nu mai oferă decât urme slabe pictură reprezentând chipurile mucenicilor. Zugrăveala tâmplei cuprinde trei frize: ,,Cel al Răstignirii şi cel al Profeţilor (în nişe arhitecturale) - fiind distruse cu prilejul tăierii golului, la acestea se adaugă, friza ,,Apostolilor” aşezaţi pe laviţe. Mai există şi reprezentarea ,,Deisis”, de tradiţie bizantină cu Maria şi Ion în spatele tronului.

Fragmentele de pictură din altar au următorul program iconografic: ,,Pantocratorul” - în centrul bolţii, iar la colţuri evangheliştii: ,,apostolul Filip şi apostolul Bartolomeu” - în nişele proscomidiei şi respectiv a diaconiconului. Chipurile ierarhilor de pe suprafaţa verticală a pereţilor au fost complet distruse. Acestea scene aparţin unui zugrav care a pictat şi uşile împărăteşti, dar şi o icoană care a supravieţuit într-un registru împărătesc. Pe spatele uşilor apare afirmaţia următoare: ,,să se ştie că o făcut popa Gheorghe din Alun şi popa Nicula, pomeneşte Doamne, văleat…”, adică o pisanie de pomenire. Cei doi preoţi menţionaţi şi în conscripţia din anul 1733 a lui Klain au fost ctitorii picturii şi nu realizatorii ei, lucru ilustrat de icoana ,,Mariei cu Pruncul Hodighitria”, cu autograful, ,,Ioan zugrav din Ardeu”, ,,să le fie pomană sufletelor lor, 1731”, de asemenea autor şi al uşilor împărăteşti. Personalitatea zugravului reprezintă o identitate artistică şi se bucură acum de prima semnalare, prezenţa lui fiind atestată şi la Curechiu şi Vălişoara (jud. Hunedoara). După ce pictura şi-a pierdut prospeţimea în urma unei reparaţii, sau poate din pricina unei mode, peste aceasta s-au suprapus icoane de hârtie (xilogravuri) la fel ca şi la Muncelul Mare. De astă operaţie se leagă pisania de pomenire scrisă pe acelaşi fel de hârtie şi aşezată în proscomidie.