Embedded Files
O primă particularitate a satelor de culme din Ţinutul Pădurenilor este aceea că au o formă adunată, tipică pentru satele agricole de câmpie, şi nu răsfirate sau risipite, aşa cum sunt satele de munte din Munţii Apuseni sau din Mărginimea Sebeşului, dar şi dintr-o zonă mai apropriată cum este cea a momârlanilor din Mărginimea Ţării Haţegului. A doua particularitate a întregului ţinut constă în practicarea agriculturii în terase, care au devenit nişte trepte uriaşe, fiind rezultatul arăturilor realizate secole de-a rândul cu plugul de lemn cu corman schimbător.
Cu acest tip de plug specific terenului în pantă, arătura se face de-a curmezişul, brazda este întoarsă. Cu acest tip de plug se ară de-a curmezişul dealului, evitându-se erodarea terenului de către apa provenită din ploi şi topirea zăpezilor.
Practicarea secole de-a rândul a acestui fel de arătură a determinat formarea teraselor agricole, ce par acum nişte trepte uriaşe. Cerealele cultivate în zonă sunt grâul de primăvară, mai rar cel de toamnă, secara, ovăzul, orzul şi mai puţin porumbul, Până la sfârşitul sec. al XIX-lea se cultiva şi meiul. Dintre legume, un loc principal îl ocupă în cultura locală cartoful (crumpenul), fasolea şi varza (curechi) iar dintre zarzavaturi, usturoiul, ceapa, morcovul şi salata. În holdele cu cartofi însămânţau, întotdeauna dovleci furajeri pentru hrana vitelor, în special al porcilor, din seminţele acestora obţinându-se uleiul folosit, în zilele de post, în alimentaţie. Tot în caeste holde intercalau şi fasolea pe par (pe arac).
Pentru refacerea propietăţilor nutritive a pământului lor, sărac, pădurenii folosesc şi în prezent procedeele tradiţionale:
- lăsarea a jumătate din holdele deţinute nelucrate, unu, doi ani la rând, alături de celelalte holde ale consătenilor, pământ devenit astfel islaz şi folosit la păşunat
- îngrăşarea pâmântului cu gunoi de grajd de la vitele mari, dus la câmp iarna, cu sania trasă de boi sau cai în locurile unde drumul era accesibil
- gunoirea izlazului prin dormirea pe el a oilor, trei nopți la rând pe aceeaşi suprafaţă
Agricultura a devenit a doua îndeletnicire a pădurenilor în anumite zone (cum ar fi comuna Ghelari), după minerit. Aceasta deoarece Ghelarul este aşezat pe creasta masivului Poiana Rusca, iar sub comună se află minele de fier. Cu toate acestea încă din timpuri îndepărtate, pământul se lucrează la Ghelar şi în tot Ţinutul Pădurenilor sub formă de terase, metodă veche cunoscută din perioada epocii daco-romane.
Pe izlaz, pădurenii din partea de nord a ţinutului îşi amenajează şi acum, la începutul verii (10-15 mai) stânele de oi, cu scopul de a îngrăşa pământul prin gunoire (târlire). Până în perioada colectivizării (1958-1962), fiecare sat avea cel puţin două stâni. Într-o stână se adunau aproximativ 300 de oi. Unele sate aveau chiar şapte, opt stâni, cum era la socet. Gospodarii satului Bătrâna (70 de gospodării), aveau, până la jumătatea sec al XIX-lea, nouă stâni, cu aproximativ 2500 de oi.
Oamenii care se ocupau cu această îndeletnicire în zona pădurenilor li se spuneau ,,ciobani” sau ,,păcurari”. Turmele de oi erau formate din oile mai multor locuitori. Cei mai săraci aveau 5-10 oi, unii aveau mai multe până la 30-100 de oi, se întovărăşeau câte 2-3 turme de oi. Cei care aveau mai puţine se întovărăşeau tot 2-3 turme dar luau să îngrijească şi oile celor ce aveau mai puţine, astfel se formau 5-6 turme) în comuna Ghelari se numeau ,,Botee”. Un boteu de oi avea până la 300 de oi.
Turmele erau repartizate destul de judicios pe terenul întregului sat în aşa fel încât toate oile să aibă hrană şi apă necesară şi să se evite împreunarea turmelor. Turmele îşi aveau câteva plasamente în zone bine stabilite cum sunt: o turmă la măgură, una la pârloage, o alta la locul numit ,,grâne”. Când se întâlneau împreunări ale oilor, de multe ori se terminau cu încăierări între ciobani care se soldau cu bătăi crâncene.
Abundenţa materiilor prime de origine animală a impulsionat dezvoltarea instalaţiilor tehnice de prelucrare a lânii şi produselor din lână (pive, vâltori, dârste), a meşteşugurilor de prelucrare a pieilor şi blănurilor (cojocăritul, pielăritul, curelăritul). Baza sistemului de alimentaţie îl formează produsele animaliere: laptele şi produsele din lapte, carnea.
Vechimea ocupaţiei este atestată de folclorul pastoral (literar, muzical, coregrafic), de numărul mare al sărbătorilor şi obiceiurilor pastorale (Ziua Lupului, Filipii, Martinii de Iarnă, Nunta Oilor, Focul Viu, Sântilia etc.), de fondul lingvistic traco-dac conversat de creşterea animalelor (baci, căciulă, ţap, stână, ghioagă, ţarc, strungă, brânză, gălbează, căpuşă).
Din numeroasele sărbători şi obiceiuri pastorale, o semnificaţie aparte o are Nunta sau împerecheatul oilor. La latitudinea geografică a României ciclul de reproducere al ovinelor şi caprinelor poate debuta primăvara sau toamna. Din motive economice, ciobanii vărează turmele de oi separat de berbeci până la Vinerea Mare (14 octombrie), uneori până la Arhangheli (8 noiembrie). Sărbătoarea Vinerea Mare din Calendarul popular dedicată reprezentării mitice cu acelaşi nume, este identificată în Panteonul roman cu Zeiţa Venera. După o perioadă de gestaţie de aproximativ 21 de săptămâni, mieii şi iezii sunt fătaţi prin luna martie, când timpul dă vizibile semne de încălzire. Fătaţi primăvara, mieii şi iezii prind sezonul călduros şi abundent în hrană pentru a rezista rigorilor iernii. Înţărcatul, separarea mieilor şi a iezilor de oi şi capre pentru a se hrăni singuri avea loc la Sângiorz (23 aprilie). Reproducţia ovinelor şi caprinelor împarte anul pastoral în două anotimpuri perfect egale: un sezon fertil (împerecherea, gestaţia, fătatul şi înţărcatul mieilor şi iezilor), între Sâmedru şi Sângiorz, şi un sezon steril, când animalele se hrănesc bine pentru a supravieţui capriciilor iernii, între Sângiorz şi Sâmedru.
Page updated
Google Sites
Report abuse