Oamenilor care se ocupau cu păstoritul în Ţinutul Pădurenilor li se spune ciobani sau ,,păcurari”. Turmele de oi erau formate din oile mai multor localnici. Cei mai săraci aveau 5-10 oi, unii aveau mai multe până la 30-100 de oi şi se întovărăşeau câte 2-3 turme de oi. Cei care aveau mai puţine se întovărăşeau tot 2-3 turme, dar se îngrijeau şi de oile celor care aveau mai puţine, astfel se adunau 5-6 turme cu aproximativ 300 de oi.
Primăvara la împreunarea oilor era o adevărată sărbătoare. Oile cu lapte formau turme separate, iar sterpele, mieii şi berbecii formau alte turme. Oilor cu lapte li se spuneau şi ,,mânzari”. La mânzari erau ciobanii mai harnici şi mai pricepuţi, iar la sterpe erau de obicei ciobanii, copiii mai mărişori cu un semi-handicap. Era şi o vorbă care circula printre ciobani, despre unii puturoşi şi leneşi care spunea: ,,Ăsta nu-i bun nici de sterpe”. Turmele erau dispuse pe terenul întregului sat, în aşa fel încât toate oile să aibă hrană şi apă necesară şi pentru a evita împreunarea turmelor. Turmele îşi aveau câteva plasamente în locuri bine stabilite cum sunt: o turmă la măgura, o turmă în Vârful lui Poni, una la Pârloage. Când se întâmplau împreunări de oi, de multe ori aveau loc încăierări între ciobani. Fiecare cioban căuta să ia cât mai multe oi pentru a le mulge şi a obţine mai mult lapte şi deci o cantitate mai mare de brânză, timp de o săptămână-două.
Laptele obţinut de la oi era împărţit proporţional cu numărul de oi al propietarilor. Pentru un anumit număr de oi propietarul primea un anumit număr de ,,lapţi”. Un ,,lapte” însemna laptele obţinut de la toate oile de la o mulsoare. Dacă oile primeau puţină sare, iar ciobanii puţin vinars, cantitatea de lapte cuvenită pentru cei cu oi mai puţine putea fi uşor majorată, cantitate care nu se mai trece pe răboj. Aceste bune obiceiuri conduceau la faptul că aproape fiecare casă pe timp de iarnă avea şi o anumită cantitate de brânză. Ciobanii cu multe oi, deci şi cu brânză multă o valorificau fie la cei care nu o aveau, fie la târg. Lâna oilor era folosită pentru confecţionarea îmbrăcămintei groaie, pentru iarnă. Din pieile oilor şi ale mieilor se făceau cojoace iarna: cojoace ciobăneşti, cojoc pieptar şi altele.
Efectivul de oi dintr-o stână tradiţională din satul Alun variază de la 150 de oi până la 300-400 de oi, însă mulgătoare sunt de la 250 până la 280 de oi. Mai multe nu se adună pentru că pe urmă nu va ieşi socoteala la ciobani. Măsuratul oilor este un obicei vechi de sute de ani întâlnit în satul Meria şi se desfăşoară înaintea începerii păstoritului şi are menirea de a asigura din partea ciobanilor cantitatea de lapte corectă pe care trebuie să o primească. Obiceiul măsuratului oilor este programat în fiecare an, primăvara, în jurul datei de 1 mai. Obiceiul începe cu aproximativ două zile înainte de ,,măsuratul” propriu-zis. Acest obicei începe de vineri seara, iar măsuratul propriu-zis se face începând cu sâmbăta-dimineaţa. Vineri seara, oile sunt urcate către locul unde vor trebui măsurate. Acolo se face o primă triere, aceasta triere se numeşte ,,răscolitul oilor”. Acolo oile sunt mulse de cei mai vrednici oameni din sat, pentru a se asigura că toate au ugerele goale. A doua zi în ziua de măsurat, fiecare pădurean vine la stână la ora 12, îşi pregăteşte un loc de muls la „fruntar”. Se aduc oile din stână, se sfinţesc de către preotul satului.
Obiceiul continuă cu tocmitul (înjghebarea) stânii de către ciobani. Se alege locul unde se va pune în practică obiceiul tradiţional al măsuratului laptelui. Apoi se adună păşunarii care aşteaptă să vină fetele cu spenele (coşurile de bucate tradiţionale). Înainte de a debuta obiceiul se alege un păcurar, un conducător al ciobanilor, care organizază întreg ritualul, iar fetele și păşunarii se întrec în jocuri tradiţionale ca de exemplu: Ardeleana, Brâul pădurenesc, Jocul de doi. Dansurile specific pădureneşti sunt completate cu strigături specifice locului: ,,Frunză verde busuioc/Vino mândr-o să te joc/Frunză verde lin pe lin/Stai bage-o ca-acuma vin. După terminarea jocului se aduc spenele cu mâncare şi se trece la măsuratul oilor. Înainte de a se trece practic la măsuratul oilor ciobanii împreuna cu lumea adunată la stână rostesc cu voce tare o rugăciune - ,,Tatăl Nostru”,oile sunt tămâiate, cu scopul de a feri Dumnezeu animalele de rău.
Toate vasele în care se mulg oile, împodobite cu flori vesele, sunt verificate să nu aibă apă. După aceea, fiecare îşi mulge oile sale. Laptele rezultat este măsurat şi trecut în socoteala ciobanului. Aceasta înseamnează că, de acum încolo, ciobanul trebuie să obţină de la respectivele oi aceeaşi cantitate de lapte pe care a obţinut-o şi stăpânul lor în acea zi. Pentru punerea în practică a obiceiului trebuie utilizate mai multe vase care vor fi folosite ca şi unităţi de măsură. Printre unităţile de măsură utilizate în satul Alun: o măsură - zece litri, o cupă - cinci litri, o lingură - 500 de grame. Instrument realizat special din lemn, numit ,,răboj”, cantităţile de lapte rezultate în urma măsurării acestuia. După ce se măsoară cantitatea de lapte rezultată de la toţi ciobanii, păcurarul anunţă câştigătorul care este aclamat de cei prezenţi la stână. Anunţul câştigătorului este urmat de întinderea unei mese cu bucate tradiţionale, aduse de femeile ciobanilor la stână.
Pe tot parcursul obiceiului femeile intonează cântece specifice obiceiului descris cum ar fi: ,,Codrul cu frunză lată”, ,,Foaie verde de susai” Înainte de plecarea turmei, participanţii se veselesc, întrecându-se în dansuri specific pădureneşti. ,,Ardeleana”, ,,Jocul de doi”, ,,Brâul”. În afară de măsuratul propriu-zis, urmează ca fiecare gospodar să-şi primească brânza, în funcţie de cantitatea de lapte pe care a obţinut-o. Din laptele rezultat se obţine produse tradiţionale pădureneşti: caşul, zerul, din zer se obţine urda, iar ce rămâne de la urdă se foloseşte la hrana porcilor.